Ca in toate romanele lui Liane Moriarty, totul incepe cu un mister, cu o drama pe care o intuim, dar care nu ne este niciodata descrisa cu adevarat. Revenind asupra firului evenimentelor, ea ne va dezvalui apoi, incetul cu incetul, ceea ce s-a intamplat cu adevarat. Intotdeauna exista un aer de “Neveste disperate”, deoarece sunt povesti care se petrec in inima unor mici cartiere rezidentiale, adesea intre vecini sau in familie. Ea sapa in spatele aparentelor pentru a dezvalui intimul, invizibilul.

Liane Moriarty nu incearca sa ascunda defectele personajelor sale, ci reuseste sa le descrie pe fiecare asa cum sunt ele cu adevarat, dezvaluindu-le chiar si cele mai nepomenite ganduri. Ea pune degetul pe ceea ce ne face umani, pe complexitatea legaturilor care ne unesc, pe dorintele si temerile fiecaruia, cu o acuratete pe care rar o intalnim in unele carti. Unele pasaje sunt emotionante, iar cititorii se pot identifica cu personajele prin anumite sentimente sau emotii. Cartea este un bun exemplu despre cum autorul poate face o diferenta in vietile oamenilor care au fost afectati de o anumita situatie si cum sa faca o diferenta in vietile oamenilor care au fost afectati de o anumita situatie.

Acest roman pare totusi destul de confuz, ca si cum firul comun ar fi fost putin cam greu de gasit. Personajele sunt foarte ciudate, iar relatia dintre Erika si Clementine, care este cu adevarat in centrul cartii, este foarte greu de inteles. Pe de alta parte, personajul lui Tiffany merita in mod clar mai mult spatiu si mai multa profunzime, iar in cele din urma ea pare sa fie doar un pretext pentru a povesti restul.

Intregul roman este un pic incomod, deoarece totul pare atat de complex si intunecat, ca si cum nicio problema nu ar avea o solutie. Acest pesimism si aceasta gelozie omniprezenta fac cartea foarte lunga si lectura destul de laborioasa. Nici finalul nu va convinge unii cititori in mod deosebit.